De-ale mele

36

Posted by Georgiana | Posted in Aiureli şi nu prea | Posted on 25-02-2012

Etichete:, , , , , , ,

No Gravatar

Până acum n-am avut puterea și nici dispoziția necesară să vă povestesc prin ce-am trecut în ultimele trei săptămâni. Să zicem că acum pot pentru că m-am mai liniștit nițel. N-am să intru în prea multe amănunte (cel puțin așa sper ;) ), ci am să punctez câteva aspecte care m-au făcut să-mi ies din ritm și care m-au tulburat nițel.

În primul rând am să-l pun la zid pe taică-miu, care deși are ceva probleme de sănătate nu are curaj să meargă la doctor – o hernie inghinală și ceva probleme legate de prostată. L-am programat la un consult urologic, l-am convins (credeam eu) că trebuie să meargă și, bineînțeles, înainte cu câteva ore de ora la care era programat a zis că nu e pregătit și că ar fi mai bine s-o lăsăm mai prin primăvară… Cum bine cu forța nu poți face și nici de luat pe sus nu-l puteam lua, că are peste suta de kilograme, i-am respectat dorința. Buuun, normal că m-am enervat, dar vreau să știe că de mine nu scapă prea ușor! devil deci, to be continued!

Second, am mai fost la un interviu la recomandarea unui amic, care nu știa că vor mai fi și alți candidați și nici că postul cerea cunoștințe tehnice, ori eu… eram total în plus la faza aia! Nu-i nimic, ce-i al meu, e pus deoparte, bașca, orice acțiune întreprind reprezintă o experiență, iar experiențele astea te fac mai înțelept. :mrgreen:

A treia chestie care m-a scos din dispozitiv, ca să zic așa, și care a început odată cu apariția zăpezilor abundente de care am avut parte în ultima vreme, este legată de Gipsy al meu drag și scump :)   De ce am pomenit de zăpadă? pentru că reprezintă un reper, un început a ceea ce vreau să vă povestesc.

Așadar, odată cu ninsorile astea care păreau că nu se mai termină, Gipsy al meu a început să aibă probleme cu (să mă scuze cei mai sensibili) defecarea. Am dat vina pe zăpada care-a acoperit tot, astfel că Gipsy, fiind un băiat bine crescut ce nu-și face nevoile în drum, nu-și mai găsea locul potrivit, iar în grădinițele unde obișnuia să-și facă ălea-ălea era zăpada de două ori cât el, deci nu mai avea acces.  Și uite așa, cu cât era zăpada și gerul mai mare, cu atât creștea durata plimbărilor. Destul de neplăcut pentru ambele părți. Și am crezut că asta e cauza până joi când i s-a făcut rău. Rău tare. Își umfla abdomenul într-un mare fel, nu mai mânca, îi crescuse temperatura incredibil de tare, saliva abundent etc, șamd.
Speriată, am pus mâna repede pe telefon și am sunat la medicul nostru veterinar (cel mai tare medic din Iași și singurul care mi-a diagnosticat câinele corect acum 4 ani când urina cu sânge.  Toți medicii pe la care am ajuns înainte să ajung la el, l-au bombardat cu antibiotice, siguri fiind că are infecție urinară – nu era deloc așa; Gipsanului meu în urma echografiilor, radiografiilor și analizelor de sânge și urină făcute cu mult profesionalism de doctorul de care vă ziceam mai sus, i s-a găsit în vezica urinară o formațiune spongioasă care plutea pe acolo. ca să nu se dezvolte respectiva formațiune, doctorul l-a pus la regim – de atunci Gipsy mânâncă numai croncănele pentru câini cu probleme urinare și este foarte bine.) Mamăăă, ce paranteză lungă. se cunoaște că-s nevorbită :P
Și hai să revin. Am sunat la doctorul nostru. Răspunsul a venit ca un trăsnet de la asistenta dânsului: domnul doctor nu este azi! veniți mâine dimineață la 9 jumate! Pfoaaa! a căzut cerul pe mine și nimic altceva!
Cum să-l las până mâine? mi-am zis. Gipsy se zvârcolea de durere. nu puteam să-i zic: ia abține-te tu până mâine dimineață! așa că am sunat la un cabinet găsit pe net și de care știam că are în dotare și o ambulanță. Mi s-a zis sec că nu prea mai fac vizite la domiciliu (bine ar fi să-și scoată și de pe site chestia asta).

Și uite așa, cu Gipsanu în brațe (are 15 kg, deci nu mi-a fost deloc ușor) am dat fuga la cabinetul veterinar din cartier. Acolo l-au termometrizat, i-au injectat un no spa și mi-au recomandat să merg frumos la cabinetul ăla cu ambulanța că cică acolo au echograf. Iau iar câinele în brațe și plec într-acolo. din 2 în 2 minute îl mai lăsam pe jos, că-mi tremurau brațele ceva de speriat și uite așa am ajuns murdară din cap până în picioare, c-o început să se topească zăpada, la stația de taxi-uri. Ruptă și cu câinele pe jumătate leșinat întreb primul taximetrist dacă mă ia cu câinele, pe care, normal, aveam să-l țin în brațe, că am și eu bun simț, adică nu i-aș fi murdărit mașina… Taximetristul….și acum îi văd ghiulul de neam prost și privirea suficientă (timp în care eu mă milogeam la el cu câinele în brațe) cu greu catadicsește și-mi zice: cam mult, doamnă! I-am futut o înjurătură (scuzați vocabularul) și m-am dus la următorul care mi-o deschis și portiera. și la urcat și la coborât. i-am plătit cursa mai mult decât făcea și i-am mulțumit. Am intrat în cabinet și mi-o apărut în față o fătucă care mi-o zis că echografiile se fac doar cu programare! commoooon! câinelui îi este rău (și se vedea asta), îi zic, vă rog din suflet să-i faceți echografia! plătesc oricât! Nu, nu și nu! mi-a zis. Futu-le muma-n cur! ce să mai mir? că sunt doctori de oameni pe care-i doare-n cur de pacienți, așa că ce pretenții să ai de la un veterinar?
În schimb, m-a trimis frumos in Copou, la universitatea de medicină veterinară, că cică acolo câinii îs foarte așteptați, mai ales că ar fi și obiect de studiu pentru studenți! Nu mi-a surâs deloc ideea, că tot acolo am fost și când avea Gipsy problema la vezica urinară de care v-am zis și unde a fost prost diagnosticat.

Mă iertați că scriu așa mult, dar chiar simt nevoia să mă descarc. :)
Se impune și-o paranteză: mașina noastră n-a mai pornit de la primul ger, că altfel normal că n-am mai fi trecut prin coșmarul ăsta cu taxiurile!

Dezamăgită profund, cu lacrimi în ochi și cu un cățel care de la o clipă la alta era mai leșinat, l-am sunat pe Liviu și i-am zis că nu știu cum face, dar trebuie să vină să mă ducă totuși în Copou c-o mașină! Și asta a și făcut.

Acum intervine un moment de inspirație de-al meu, nu știu cum și de unde a apărut, dar în timp ce-l așteptam pe Liviu să vină, am pus mâna pe telefon și-am sunat la asistenta veterinarului nostru, să-i zic că anulez programarea ce mi-o făcuse pentru a doua zi pe motiv că Gipsy se simte din ce în ce mai rău și trebuie să merg la alt cabinet.
Și ce credeți că mi-a zis asistenta?? – A ajuns domnul doctor!!! vă așteptăm!! Iuhuuuuuu! Brusc mi s-a luminat ziua! nu pot să vă zic cât de mare mi-a fost bucuria….
Între timp a ajuns și Liviu al meu cu un coleg și cu mașina acestuia și în cinci minute am ajuns la cabinet.

Aici a început consultul adevărat și explorarea: echografie, radiografie, analiza sângelui (bine, cabinetul e dotat cu aparatură de ultimă generație). După toate astea Gipsanu meu a încasat și vreo 5 injecții, așa scurtuț, pe nesimțite. În urma consultului și-a explorărilor, am aflat că Gipsy are câțiva chiști la prostată ceea ce a condus la hipertrofia beningă de prostată (este o dezvoltare și creștere în mărime a prostatei cauzate de testosteron, hormonul masculin). Prostata asta mărită apasă pe rect și de aia câinele nu mai poate defeca. Asta are Gipsy, deci de aia se chinuia așa, nu din cauza zăpezilor și că nu-și găsește locul, așa cum credeam noi.

Ca o paranteză: ce înseamnă totuși să iubești meseria pe care ți-ai ales-o și s-o faci cu profesionalism…. da, domnule! mai există și oameni dintr-ăștia în România! și mă bucur mult!

Salvanim se cheamă cabinetul, iar domnul doctor care îmi salvează mereu cățelul este dr. Edmond Stecyk, căruia îi mulțumesc mult de tot. Și am să dau și un link către site-ul cabinetului:http://www.salvanim.ro/despre-noi.html.

Așadar, de joi este în tratament, ceva hormonal, și, în plus cu un laxativ care să-l ajute.
Una peste alta, ne-am îngrijorat tare de tot și nici n-am prea dormit din pricina gândurilor și-a grijilor.

El în schimb e destul de dormicios, dar îs bucuroasă că ieri, după aproape două zile a și mâncat. cât despre ieșitul afară chiar și cu laxativ încă sunt ceva probleme.

Mă iertați c-am intrat așa în detalii, dar dacă nu scriu la mine pe blog, atunci unde? :)

Cam așa mi-am petrecut eu ultimele săptămâni din viață. Acum înțelegeți de ce nu mi-a mai ars de blogărit… N-am vrut să scriu nimic despre toate astea, c-am zis că le aveți și voi pe ale voastre, dar acum, că mă simt ceva mai bine, iaca am îndrăznit.

P.S. tare mult îl mai iubesc eu pe Gipsy al meu. nu-mi imaginez viața fără el! numai cine are acasă un animăluț poate înțelege prin ce-am trecut și încă mai trec. Dar el e un puternic și se va face bine, simt eu asta! :)

Sper din tot sufletul că nu v-am plictisit prea rău și mai sper că și voi sunteți bine!

Vă pup și vă doresc uikend plăcut! kiss

The true story of a dog. My dog.

19

Posted by Georgiana | Posted in Aiureli şi nu prea | Posted on 20-11-2011

Etichete:, , , , ,

No Gravatar

Fiindcă tot s-au împlinit pe 16 noiembrie 8 ani de când a intrat in viețile noastre, m-am gândit să vă mai arăt niște pozișoare de dată recentă cu mnealui, Gipsy. De fapt până să ajung la poze… nu mai știu dacă v-am povestit cum s-a făcut de ne-am găsit noi. Era într-o zi de sâmbătă, mi se pare, și-am coborât împreună cu maică-mea la mașină, urmând s-o ducem la bazar de unde voia să-și cumpere o masă din lemn. Pornim mașina, merem câțiva metri și-l zărim pe cel ce avea să devină Gipsanu nostru. N-aveai cum să nu-l remarci, mai ales că era cocker și maică-mea deja o avea pe Betty, cockărița ei care-a plecat dintre noi acum 2 ani… Și cum vă spuneam, cockerul ăsta negru pe care l-am observat cu toții era un frumos, dar era slab de-i puteai număra coastele, murdar din cale afară și cu blănița încâlcită, iar pe burtă unde blana-i albă era vopsit cu roz. Și-a bătut cineva joc de el… L-am privit cu compasiune atunci, dar pentru că avea o zgardă roșie la gât, ne-am gândit c-o avea vreun stăpân, așa că ne-am văzut de drum. Peste vreo două ore ne-am întors cu masă cu tot și… surpriză! Gipsy era tot în incinta din fața scării, umbla speriat de colo colo, clar ca bună ziua că era rătăcit. Ducem masa în casă și maică-mea în secunda doi o tulește pe scări cu scopul precis de a salva câinele. Eu, împreună cu Liviu o urmăream de la fereastra bucătăriei. Ne-am amuzat în primă fază văzând-o cum nu reușea cu niciun chip să pună mâna pe câine. Cum se apropia de el, nebunelea o zbughea și tot așa cale de vreun sfert de oră. Liv, hotărât de felul lui, observând că maică-mea eșuează în încercarea ei,  a pus mâna pe lesa cățelușei noastre și-a plecat în misiune. Și pentru că unde-s doi puterea crește, în nici cinci minute au reușit să pună mâna pe câine. Odată ajuns în casă, prima chestie pe care-am făcut-o a fost să hrănim slăbănogul, după care l-am vârât în cadă și i-am aplicat o baie lungăăă! și mai apoi a urmat cosmetizarea, că avea o blană încâlcită cam cum au oile la fund :D scaii îi mai lipseau! La final, hrănit si curat, învelit într-un prosop și cocoțat pe fotoliu, a adormit.
În timpul ăsta noi am început să ne punem întrebări. Ce facem cu el? Și răspunsul a venit din partea maică-mii: îl luați voi! adică noi: eu și cu Liviu.  Mama avea deja câine iar noi abia ne mutasem cu chirie la un etaj mai jos, în aceeași scară. Toate bune și frumoase, dar nu știam dacă cel ce ne închiriase ar fi  fost de acord să-i aducem în casă un câine. Na, nu toți oamenii sunt iubitori de animale… Vaya cond Dios, ne-am zis atunci și l-am luat pe Gipsy la noi. Din fericire, n-am avut probleme cu proprietarul, cu atât mai mult cu cât nu stătea cu noi în aceeași casă. Nu vă mai zic că ne-am gândit că poate cineva plânge după el și-am lipit afișe prin tot cartierul cu găsit cocker, număr de telefon și poză. Din fericire, n-a sunat nimeni după el. Spun că din fericire pentru că de câte ori îl scoteam la plimbare aveam emoții. Mi-era să nu dau nas în nas cu stăpânul lui și să mi-l ia. Deja mă atașasem de el :)

Și uite așa a intrat Gipsy în familie.  Suntem fericiți că ne avem unii pe alții și ne iubim de mama focului. Incredibil cât de multă căldură și dragoste poate să-ți ofere un suflețel de cățel!

Dar hai să vă arăt pozele promise la început.

Așadar, în prima poză dorm pe hanoracul mămicii mele, iar în a doua direct pe picioarele ei. Și mi-e bine.

Tăticu ăsta toată ziua lucrează! ia să-l atenționez eu cumva! poate, poate punem de-o hârjoană! Eu îs pregătit – m-am dat cu roțile-n sus!

Cu grație și distincție, așa se stă la pozat! batting eyelashes În poza de pe fotoliu mă uit cu jind afară, unde-mi place mie cel mai mult! … în speranța că se prinde cine trebuie…

Mi-e cam cald. m-ar răcori bine o baie! După baie, îmi place să stau învelit lângă tăticu! :)

Cam ăsta-i Gipsanul nostru drag! Și deștept. Și frumos. :P

De prin viaţă

42

Posted by Georgiana | Posted in Aiureli în toată regula | Posted on 01-02-2011

Etichete:, , , ,

No Gravatar

Acum vreo două săptămâni, când aproape eram pe punctul de-a crede că iarna-i gata (ulterior mi s-a infirmat), am zărit în grădiniţa din faţa scării un toporaş pe care, normal, l-am fotografiat cu telefonul, că doar ştiţi că nu fac niciun pas fără să mă gândesc la voi! deci iată-l:

Pe la începutul lunii decembrie, nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte, dar v-am povestit despre-o căţeluşă pe care-a găsit-o maică-mea prin faţa blocului. Slabă ca vai de ea, aşa de slabă că-i puteai număra coastele, stressată şi speriată, şi-a adus-o în casă, adică a devenit membru al familiei. Cale de vreo lună jumate n-am recunoscut în ea nici cea mai mică urmă de comportament câinesc, dormea non stop, nu te întâmpina când intrai în casă, nu lătra, într-un cuvânt era mai degrabă legumă. În zadar am încercat eu s-o smonesc, poate-poate-o scot din amorţeală, mă alegeam cu cel mult un mârâit după care-mi întorcea spatele, cu coada între picioare. De mâncat, mânca o dată la două zile,  la castronul cu apă nici nu se uita, de unde-am tras concluzia că-i bolnavă. În consecinţă, maică-mea a luat-o sub braţ şi-a dus-o la doctor. “N-are nimic câinele, e sănătos” – astea au fost vorbele veterinarului.
Toate astea până acum o săptămână când s-a întâmplat minunea! Intru în casă şi de pe colţarul din bucătărie cine sare şi ţopăie în întâmpinarea mea? Foxy! M-a cuprins o aşa bucurie de parcă câşigasem la loto! O mângâi, o alint şi-o laud iar ea, ca o replică şi cu o infinită poftă de viaţă îmi ia la crâmpoţit degetele şi începe a alerga de colo- colo cu ditai codiţa pe sus, fluturândă toată. Era o cu totul altă Foxy care parcă voia să-mi zică c-am trecut testul cu toţii şi că de acum încolo ne va fi credincioasă şi ne va iubi aşa cum numai un câine ştie s-o facă.

Nu-i aşa că-i o dulcică? N-aveţi idee ce iubitoare-i! Mie mi s-a lipit fix la inimă!

Aşaaa, ş-acuma hai să vă arăt colecţia de pisici a vecinei de la blocul de vis de vis!

Şi pe final nişte fotografii făcute acum câteva ore, tot cu telefonul ca şi cele de până acum:

Şi un Gipsy, în caz că vă era dor :D